#OAMENIIDELÂNGĂ: Balconul în care se nasc viori. Pavel Talpalaru, lutierul care și-a transformat locuința în atelier

Într-un bloc din Chișinău, printre apartamentele ale căror balcoane sunt mai degrabă spații de depozitare, Pavel Talpalaru combină marea sa pasiune cu meseria de-o viață. Aici, pe câțiva metri pătrați, lemnul este tăiat, modelat și transformat în viori. Este lutier. O meserie despre care se vorbește rar și pe care a învățat-o aproape întâmplător, după ce a studiat inginerie auto și muzică. De atunci, a construit sute de instrumente, a donat peste 130 dintre ele și a ajuns să lucreze cu muzicieni și să expertizeze viori vechi și valoroase.

Pavel Talpalaru este originar din zona Ungheniului, din comuna Valea Mare, aflată pe malul Prutului. Dincolo de râu se află comuna Opreșeni, locul de unde era bunica sa. Despre granița care a despărțit comunități și familii vorbește ca despre o parte din istoria propriei familii.

Drumul său profesional nu părea să ducă spre atelierul de lutier. A studiat ingineria auto la Institutul Politehnic, dar muzica l-a însoțit încă din tinerețe. A făcut școala muzicală, unde a studiat trompeta, și spune că oriunde mergea, mergea și cu trompeta.

„Într-o bună zi, lucram la Direcția Cultură Chișinău. Ni s-a spus că urgent trebuie de găsit un băiat tânăr să aibă studii mecanice, adică de inginer, dar să cunoască și muzica. Și atunci am căzut eu la chestia asta. Era grupul pregătit să plece în Târgu Mureș să învețe a confecționa viori. La noi nu era așa ceva, erau vreo 2 meșteri. Trebuia să învățăm. Era un grup de vreo 15 oameni. Am stat un an acolo. Am învățat toate fazele de la debitarea lemnului până la montarea corzilor”, povestește meșterul.

La început, instrumentele erau produse în serie și erau mai accesibile. Dar, în timp, meșterul a început să confecționeze și viori mai performante, pentru elevi și muzicieni care aveau nevoie de instrumente mai bune.

Una dintre poveștile pe care și le amintește este cea a unei familii care avea nevoie de o vioară pentru copilul lor.

„Au venit, au testat-o, le-a plăcut cum cântă și atunci ne-au spus că au o problem – nu prea au bani. Atunci le-am spus că noi tot nu prea avem bani, dar mergem la compromis. Haideți să vedem câți bani aveți. Atunci mi-au spus că uite, lucrez la fabrica de zahăr și că a primit salariul în zahăr. Și mi-au plătit jumătate cu bani și jumătate cu zahăr”, spune domnul Pavel.

Pentru meșter, anii de început nu au fost deloc ușori. Povestește că au existat perioade în care nu a avut aproape deloc bani și familia a trăit doar din salariul soției sale, care era învățătoare. Dar meseria a rămas.

Activitatea sa l-a apropiat de lumea muzicii și de numeroși artiști. După anii ’90, când artiști din România au început să vină tot mai des în Republica Moldova, Talpalaru a avut ocazia să întâlnească și să lucreze cu oameni importanți din lumea muzicală. Își amintește întâlnirea cu Gheorghe Zamfir, dar și contacte cu Nătălița Barbu, membrii formației Holograf și ai grupului Conact. În acea perioadă a lucrat și ca regizor de sunet și își amintește cu amuzament diferențele dintre echipamentele pe care le aveau artiștii și cele disponibile la noi.

„Numai la tobele acelea erau vreo opt microfoane. Noi nu aveam niciunul, dar ei la tobe puneau opt”, zambește domnul Pavel.

Meșterul lutier spune că a donat, de-a lungul timpului, peste 130 de instrumente. Una dintre donații a pornit de la povestea unei fete care croșeta jucării, iar banii câștigați îi punea deoparte pentru a-și cumpăra o vioară nouă. Povestea ei l-a impresionat profund pe Pavel Talpalaru.

„ Ea nu așteaptă donații. Ea muncește, își vinde păpușile pentru ca să poată să-și atingă scopul, vrea să-și cumpere vioară. Atunci am avut o emisiune la ProTV și am sunat și le-am spus că aș putea să-i ofer o vioară. Decât să stea aici la mine și peste cinci ani să aștepte să se vândă, copilul în cinci ani este profesionist. Vă dați seama cinci ani să înveți să cânți la vioară?! Am făcut o faptă bună”, povestește meșterul.

El nu regretă aceste gesturi, chiar dacă ele nu i-au adus profit.

„ Cineva mi-a spus că nu faci bani cu asta, supraviețuiești să nu mori de foame, dar eu mai mult mă bucur când fac un gest frumos decât când fac bani. Eu am făcut multe gesturi frumoase și o să mai fac pentru cei care merită cu adevărat”, menționează el.

Atelierul lui Pavel Talpalaru este parte din locuința sa. Un apartament cu două camere în care meseria trebuie să împartă spațiul cu viața de familie.

„Nu am avut încotro, cu ceartă cu soția că toată mizeria o duc în casă, e praf, miros când lăcuiești, dar am ajuns la un numitor comun. Am zis: ori stau și dorm și nu mâncăm nimic, ori lucrez și îmi îndeplinesc și satisfacția mea. E o chestie interesantă. Asta nu-i că mâine poimâine mă apuc iară din nou. Gata – dacă te-ai oprit nu te mai apuci”, mai spune domnul Pavel.

Totuși, există un paradox în povestea lui: Pavel Talpalaru construiește viori, dar nu știe să cânte la vioară.

„Din păcate nu știu să cânt la vioară. Am fost nevoit să studiez un pic vioară, să am un pic idee de poziții, de corzi. Vreau să menționez că toți meșterii lutieri pe care îi cunosc eu nici unul nu știe să cânte la vioară”, povestește Pavel Talpalaru, adăugând că pentru un lutier, important este să înțeleagă instrumentul din interior: lemnul, forma, proporțiile și felul în care acesta răspunde sunetului.

În colecția sa se află și instrumente vechi. Una dintre viorile pe care le are datează, spune el, din 1778 sau 1782. Instrumentul are fisuri, iar spatele este simplu. Nu arată perfect, dar sunetul și construcția spun o altă poveste.

„Are fibre foarte dese, spatele e simplu. Este mâna unui meșter căruia i-a plăcut sau nu a găsit materie primă. Dar instrumentul e foarte bun”, susține el.

Iar cea mai scumpă vioară confecționată și vândută de Pavel Talpalaru a costat 7.000 de euro. Prin comparație, viorile istorice ale unor mari maeștri pot ajunge la valori de milioane de euro. O vioară Stradivarius poate valora zeci de milioane.

Tot el a făcut parte din echipa de experți care au realizat expertiza viorii Alexandrei Conunova. Procesul a durat două luni, iar pentru a stabili cât mai exact originea și caracteristicile instrumentului, au fost consultați specialiști din mai multe țări, inclusiv din Rusia, România, Italia și Germania.

„Am răscolit tot, tot”, își amintește meșterul.

Dar pentru Talpalaru, valoarea unui instrument nu este doar suma plătită pentru el. Cel mai important este ceea ce se întâmplă după ce vioara pleacă din atelier.

„Pentru mine e principal ca aceste viori să nu stea în cui, dar să lucreze, să cânte, să le audă nu doar eu, dar și ceilalți”, spune el.

Meșteru crede că în fiecare casă ar trebui să existe un instrument muzical. Nu neapărat o vioară scumpă. Poate fi o chitară, un instrument simplu la care cineva din familie să poată cânta.

„Instrumentul îți aduce plăcere. Când într-o familie există un instrument lumea are alte gânduri, are alte momente plăcute”, susține Pavel Talpalaru.

Într-un apartament din Chișinău, pe un balcon în care altcineva ar fi depozitat murături, Pavel Talpalaru continuă să lucreze. Taie lemnul, îl modelează, îl asamblează, îl lăcuiește și, în cele din urmă, îl transformă într-un instrument care va ajunge în mâinile altcuiva.mUnele viori sunt vândute. Altele sunt donate. Unele ajung la copii care abia încep să învețe. Altele ajung la muzicieni.mDar toate au aceeași destinație: să cânte.

„În lumea asta te-ai născut ca să lași ceva în urmă”.