Locul unde pâinea adună oamenii. Povestea voluntarei din Prepelița care, la aproape 70 de ani, are grijă de bâtrâneii satului

În satul Prepelița, acolo unde drumurile se întâlnesc în vale și oamenii mai schimbă o vorbă ca pe vremuri, Vera Navoloacă a transformat grija pentru ceilalți într-un mod de viață. La 67 de ani, continuă să adune în jurul ei vârstnici care vin nu doar pentru o pâine, ci și pentru un strop de atenție. Deși e cu ghiocei la tâmple, acest lucru nu o oprește ci îi dă putere să contribuie la starea de bine a a oamenilor din localitate. Drumul mătușii Vera nu a fost niciodată unul liniar. A început ca instructor de dansuri la Casa de cultură din sat, după ce s-a întors de la studii. A lucrat și cu copii mici, și cu adolescenți, a organizat colective care au ajuns să câștige locuri de  frunte la festivaluri.

„ M-am reîntors după studii ca conducător de dans la Prepelița. Am lucrat ca termen de probă la grădinița de copii, se vede că fostul președinte a vrut să vadă de ce sunt în stare. Pe urmă am venit la Casa de cultură ca conducător de dansuri. Am avut locuri de frunte la festivaluri raionale, am fost și la Chișinău, am avut colectiv foarte bun. Apoi am lucrat în calitate de secratar al organizației comsomoliste din gospodăria agricolă. Eram a treia din raion după numărul de membri. Știți, chestia asta că azi un lucru, mâine un alt lucru, azi cu copiii mai mici, mâine cu copii mai mari m-a făcut să nu pot sta acasă. Eu nu am avut timp să fiu bolnavă, nu am avut timp să dorm la amiază, nu am avut timp să fac lucrurile mele pentru că eu ieșeam și mă duceam. Mă duceam pentru că erau oameni care merg în pas cu mine ca și, ca și mine, nu puteau sta acasă”, povestește femeia.

Această neliniște de a face mereu ceva, spune ea, vine din fire.

„Se vede că m-a născut mama toamna când era vânt, ploi și toată lumea se grăbea undeva. De aici și la mine graba asta după ceva nou, după ceva care trebuie neapărat de îndeplinit și nu de lăsat pe mâine”, adaugă ea.

La sfârșitul anilor ’90, mătușa Vera descoperă un concept nou: voluntariatul. Acesta a fost începutul unui drum care avea să-i definească anii următori.

„ Ne uitam că erau niște termeni pe care noi nu îi înțelegeam. Atunci am înțeles că aceste chestii sunt ceva care nu aștepți nimic în schimb. Ai făcut niște lucruri, ai o satisfacție, te duci acasă oleacă obosiț, dar te gandești că ai făcut ceva bun”, menționează mătușa Vera.

În 2012, împreună cu o organizație din Bălți, femeia a pus pe picioare un proiect de îngrijire comunitară pentru bătrânii din sat. Timp de șapte ani, echipa ei a avut grijă de zeci de oameni. Proiectul s-a închis în 2019, din lipsă de finanțare locală.

„ Am avut doi lucrători sociali care îngrijeau de 40 de beneficari. Am avut un lucrător medical care era coordonat de Casmed de la Bălți. Am spălat haine, am făcut servicii de toată mâna acasă. Umblau fetele celea nu ca furnicile pentru că furnicile adună mult dar merg repede, dar fetele erau ca albinile. Acum aici, acum dincolo. Am fost cu Casmed până în 2019 când administrația publică a hotărât că bătrâni la Prepelița nu sunt, numai Verei îi trebuie. Mi-au închis proiectul pentru că trebuiau să finanțeze 30% din suma proiectului”, susține mătușa Vera.

Au urmat apoi alte proiecte susținute de comunitate. A organizat campanii de colectare de fonduri, a mobilizat voluntari și a făcut ordine în cimitirul satului. A urmat apoi un alt proiect de suflet. Susținută de o organizație de la Chișinău a început să pregătească și să împartă pranzuri calde pentru vârstnicii din sat.

„ Pentru început erau 56 de beneficiari. Acum au rămas 24 de beneficiari. Au venit persoane de peste hotare și au decis să contribuie. Acei care au mai fost cu noi la livrare știu că unii beneficiari plâng, nu te lasă să pleci, vor să mai stai de vorbă cu ei, dar cei care au fost pentru prima dată nu puteam să-i luăm, plângeau. Pur și simplu unii au fost colegi de clasă, unii m-au botezat, alții au fost învingători la întreceri socialiste, lucrători foarte buni, mame cu mulți copii”, povestește femeia.

În prezent, mătușa Vera împarte pâine vârstinicilor din localitate. În fiecare zi de sâmbătă, beneficiarii se adună la la sediul asociației pentru a primi nu doar cele trei pâini, dar și o vorbă bună, atât de necesară celor singuratici.

„Sponsorul care ne livrează pâinea a pus condiția că vârstnicii să vină singuri să ia câte trei pâini. Ei vin din alt capăt de sat, încet-încet, se uită la drum, mai văd un gard nou, ajung aici pe la amiază, mai urcă scările și deja nu mai pot vorbi de oboseală. Mai stau aici puțin de vorbă. Mai spun și una și alta. Deunăzi a fost țaca Marușca, s-a așezat acolo și atâta a vorbit… Ea a lucrat la fermă. La la ora 5 dimineața era în fermă”, spune ea simplu.

Beneficiarii vin după pâine ca la sărbătoare.

„De fiecare dată mă îmbrac și vin în vale, aici. Cât am fost la lucru ieșeam mai des, dar dacă am ieșit la pensie… Am 86 de ani. Așa parcă e o bucurie. E interesant să mai văd lumea, mai schimb o vorbă. Am o cumătră care zice: atâta mă mai iau și eu. Lucrez acasă, mai pun în grădină, mai plivesc… Aș sta dar nu pot. Sunt învățată să lucrez. Am pus popșoi în grădină, ba ceapă…”,povestește o beneficiară.

„ Am venit că nu am încotro… Așa cum mă dor, așa vin. Picioarele mă dor… Nu trăiesc departe, dincolo de Podul cel mare. Ne mai adunăm aici, mai spunem pătărănii, ne mai aducem aminte de vremea de demult. Poate și mai tânără eram, dar parcă era mai bine. E greu… Am 77 de ani”,spune altă beneficiară.

Mătușa Vera evită termenii complicații. Îi numește “bătrâneii noștri”, în pofida normelor actuale.

„ Am fost la un forum de la Casmed și erau reprezentanți de la Academia de Științe, un bărbat destul de „ flăcău”, cum aș zice eu, era aproape de 100. El a zis că se numesc grupul senioral, dar eu așa cuvinte nu le pot pronunța, dar practic sună parcă prea pompos. Noi le zicem bătrânei. Nu avem dreptul să le spunem că-s bătrâni. Dar dacă roata s-a rotit, și noi am îmbătrânit. Iată vedeți că și poezia a venit. Bătrâni suntem. Noi le zicez bătrâneii noștri. Acesta e un cuvânt nici obijduitor, nici pompos.”, spune femeia.

Vera Navoloacă nu vorbește despre planuri mari. Vorbește despre continuitate. Despre a merge înainte, în pofida la tot. În Prepelița, asta înseamnă, de fapt, să nu lași pe nimeni în urmă.